Domnul își aduce aminte de tine chiar și atunci când simți că te-a abandonat

(English Version: “The Lord Remembers You – Even When You Feel Abandoned By Him!”)

Te-ai simțit vreodată abandonat de Dumnezeu din cauza unor circumstanțe dificile prelungite? Poate au fost dificultăți financiare, probleme de sănătate sau lupte în familie. Oricare ar fi natura suferinței, care a fost răspunsul dvs.:

(1) Dezamăgit de Dumnezeu?
(2) Mânios pe Dumnezeu?
(3) Descurajat sau depirmat?
(4) Ai așteptat cu răbdare ca El să aducă eliberarea la vremea Lui?

Scopul acestui articol este să ne încurajeze pe fiecare, atunci când ne confruntăm cu încercări ce par să nu se mai termine, să avem răspunsul # 4 — Să așteptăm cu răbdare ca Dumnezeu să aducă eliberarea la timpul său. Ușor de spus, greu de făcut. Cum putem dezvolta un astfel de răspuns evlavios – mai ales când ni se pare că lucrurile nu merg deloc spre bine? Cred că răspunsul constă în îmbrățișarea acestui adevăr biblic:

Dumnezeu nu își uită niciodată copiii. El își aduce aminte de ei, chiar și atunci când pare că i-ar fi abandoant!

Example de felul în care Dumnezeu și-a adus aminte de copiii Săi.

Noe. Prima dată când citim că Domnul își aduce aminte de ai lui este în Geneza 8:1, „Dar Dumnezeu și-a adus aminte de Noe”. „Dar Dumnezeu”  – această sintagmă stă ca o lumină strălucitoare pe un fundal foarte întunecat. Versetul precedent ne spune: „Apele au inundat pământul timp de o sută cincizeci de zile” [Geneza 7:24]. Potopul a nimicit întreaga lume. Și Noe și toți cei din corabie erau încă închiși înăuntru și nu puteau să iasă.

Nu putem decât să ne imaginăm ce se întâmpla în mintea lor de când au fost închiși în arcă – mai ales când ne gândim cât de mult au rămas acolo. Geneza 7:6-11 spune că Noe avea 600 de ani când a venit potopul pe pământ (la o săptămână după ce a intrat în corabie), iar Geneza 8:13-15 ne spune că a ieșit de acolo la 601 ani. Deci, intervalul de timp pe care l-au petrecut în arcă a fost de puțin peste un an! A fost o perioadă lungă de timp în care au stat la adăpot în timp ce totul în jurul lor era distrus! 

Totuși ni se spune că Dumnezeu și-a adus aminte de Noe. Expresia „și-a adus aminte” nu înseamnă că Dumnezeu l-a uitat pe Noe ca și cum ar fi avut pierderi de memorie. Se referă la „amintirea cu bunătate, acordarea cererilor, protejarea, eliberarea”. Și în acest context, se referă la faptul că Dumnezeu își ține promisiunea de a-l elibera pe Noe prin potop [Geneza 6:17-18]. Și acum, Dumnezeu își punea făgăduința în acțiune.

Avraam. În bunătatea lui, Dumnezeu a ascultat cererea lui Avraam pentru nepotul său Lot [Geneza 18:16-33] și l-a eliberat când a distrus cele două orașe – Sodoma și Gomora. „Când a distrus Dumnezeu cetățile din câmpie, și-a adus aminte de Avraam și l-a scos pe Lot din mijlocul nenorocirii, când a nimicit cetățile în care locuise Lot” (Geneza 19:29).

Israeliții din Egipt. În Exod, pe când poporul lui Dumnezeu suferea în țara Egiptului sub duritatea sclaviei, ei „suspinau în sclavia lor și strigau, iar strigătul lor după ajutor, din cauza sclaviei, s-a suit până la Dumnezeu. Dumnezeu le-a auzit geamătul și Și-a adus aminte de legământul Său cu Avraam, cu Isaac și cu Iacov. Astfel, Dumnezeu S-a uitat la fiii lui Israel și a aflat despre suferința lor.” [Ex 2:23-25]. Și Dumnezeu, în bunătatea Sa, l-a ridicat pe Moise, care în cele din urmă avea să scoată națiunea din Egipt.

Ana. În 1 Samuel 1:11, citim despre Ana, o femeie evlavioasă, dar fără copii, care îl roagă pe „DOMNUL Atotputernic” să „se uite” la „nefericirea” ei și „să-și amintească” de ea dându-i „un fiu”. Și mai târziu, în același capitol, ni se spune: „Domnul și-a adus aminte de ea” [1 Sam 1:19] și a făcut-o să rămână „însărcinată” și a putut „să nască un fiu” pe care l-a numit „Samuel, spunând , ”Pentru că m-am rugat Domnului pentru el”” [1 Sam 1:20].

Psalmii. Psalmii consemnează în mod repetat cum Dumnezeu și-a adus aminte de poporul Său în timp ce aceștia erau în suferință și i-a eliberat sau, în unele cazuri, a încetat să pedepsească poporul pentru păcatele lor.

Psalmul 98:3 “El Și-a amintit de îndurarea și credincioșia Sa față de Casa lui Israel.”
Psalmul 105:42 “Și aceasta pentru că Și-a amintit de promisiunea Sa cea sfântă, făcută lui Avraam, slujitorul Său.”
Psalmul 106:45 “De dragul lor, Și-a adus aminte de legământul Lui; I s-a făcut milă de ei, datorită mulțimii îndurărilor Sale.”

Nu e de mirare că oamenii Îl lăudau pe Dumnezeu deseori – ca și acest exemplu: „El și-a adus aminte de noi când eram umiliți. Căci în veac ține îndurarea Lui” – Psalmul 136:23.

Tâlharul pocăit de pe cruce. Poate cea mai încântătoare imagine dintre toate exemplele din Biblie, în care Dumnezeu își amintește de oameni cu bunătate este ilustrată de răspunsul lui Isus dat tâlharului care se pocăia pe cruce. Scena are loc în timp ce Isus era atârnat pe cruce, purtând păcatele noastre și suferind multă durere.

Și în această situație, unul dintre cei doi tâlhari care au fost și ei răstigniți lângă el a strigat: „Isuse, adu-ți aminte de mine când vei veni în împărăția ta” [Luca 23:42]. Ai observa răspunsul uluitor al lui Isus? „Adevărat îți spun că astăzi veți fi cu Mine în Rai” [Luca 23:43]. Nu mâine, nici luna viitoare, nici peste câțiva ani, ci „astăzi” i-a promis Isus acestui tâlhar pocăit, că va fi cu El „în paradis”.

Imaginează-ți bucuria pe care trebuie să o fi experimentat tâlharul acela când a auzit aceste cuvinte! Și, de asemenea, imaginați-vă bucuria nespusă pe care ar fi experimentat-o ​​câteva ore mai târziu, când a murit și a plecat în ceruri, unde Isus deja îl aștepta!

Frați și surori, așa își aduce aminte Dumnezeu de cei care așteaptă eliberarea din mâna Lui!

Ce nu își amintește Dumnezeu.

Dacă exemplele de mai sus în care Dumnezeu își amintește de poporul Său nu sunt suficiente, iată ceva care aduce cea mai incredibilă mângâiere inimilor tulburate. Acest Dumnezeu care „își aduce aminte” de poporul Său promite, de asemenea, să nu-și amintească niciodată păcatele tuturor celor care se întorc la El pentru iertare, îmbrățișând pe Fiul Său, Domnul Isus, ca Mântuitor al lor.

Evrei 10:17 consemnează această promisiune: „Nu-mi voi mai aduce aminte de păcatele și faptele lor fără de lege”. Iar baza pe care Dumnezeu promite că nu-și va mai aminti niciodată de păcatele noastre este aceasta: Isus „s-a oferit pe Sine odată pentru totdeauna ca jertfă pentru păcat” [Evr 10:12].

Toate păcatele noastre sunt îngropate în sângele lui Isus. Nu ne mai este frică de judecată, deoarece nu mai trebuie plătit prețul pentru păcatul nostru, așa cum spune Evrei 10:18 atât de clar: „Iar acolo unde există iertare pentru acestea, nu mai este nevoie de nici o jertfă pentru păcat.”

Aceasta este cea mai importantă sursă de încurajare pentru noi toți – mai ales când ne simțim abandonați de Dumnezeu! Dumnezeu promite să nu ne „amintească” niciodată de păcatele noastre într-un mod care să ne despartă de prezența Lui. Ce bucurie! Ce mângâiere! 

Ce își amintește Dumnezeu.

Cu toate acestea, această bucurie și mângâiere nu vor fi experimentate de cei care îl resping pe Isus. Din moment ce mor fără să le fie iertate păcatele, ei sunt lăsați să înfrunte judecata lui Dumnezeu în viitor. În acel moment, Dumnezeu își va aduce aminte și va aduce în discuție toate păcatele lor ca bază pentru pedeapsa lor veșnică în lacul de foc – un termen care descrie iadul. Apocalipsa 20:11-15 oferă aceste detalii.

11 Apoi am văzut un tron mare și alb și pe Cel Ce ședea pe el. Pământul și cerul au fugit din prezența Lui și nu s-a mai găsit loc pentru ele. 12 I-am văzut pe morții mari și mici stând înaintea tronului. Au fost deschise niște cărți și a fost deschisă și o altă Carte, care este Cartea Vieții. Morții au fost judecați potrivit cu faptele lor, așa cum erau ele scrise în cărți. 13 Marea i-a dat pe morții care erau în ea, moartea și Locuința Morților i-au dat pe morții care erau în ele și fiecare a fost judecat după faptele lui. 14 Moartea și Locuința Morților au fost aruncate în lacul de foc. Aceasta este a doua moarte: lacul de foc. 15 Oricine n-a fost găsit scris în Cartea Vieții a fost aruncat în lacul de foc.

Afirmația de la sfârșitul versetului 13, „Fiecare a fost judecat după faptele lui”, ne învață un adevăr important. Păcatele pe care o persoană le comite astăzi nu vor fi uitate, ci vor fi aduse în discuție ca bază pentru pedeapsă în viitor, dacă acea persoană moare fără să primească iertarea.

Și aceasta înseamnă că fiecare gând, cuvânt și acțiune păcătoase care au fost săvârșite vor fi aduse în discuție. Aceasta include, de asemenea, eșecul de a face lucrurile care trebuiau făcute! Acesta este un număr imens de păcate pe care acești oameni trebuie să le poarte singuri în Ziua Judecății! Realitatea este că nimeni nu poate plăti singur prețul întreg pentru păcatele sale, deoarece nimeni nu este perfect. De aceea, toți cei care Îl resping pe Isus vor ajunge să plătească prețul în lacul de foc pentru veșnicie.

Așa că, alegerea este clară.

În pocăință și credință, oricine poate merge la Isus, Mântuitorul și Domnul, atâta timp cât trăiește, ca să i se plătească în totalitate păcatele și să se asigure că Isus nu își va aminti păcatele sale în viitor. Și astfel, ei pot fi, de asemenea, încrezători că vor petrece veșnicia cu Isus în ceruri.

Sau cineva poate să-L respingă pe Isus acum, să-și poarte toate păcatele și să-L înfrunte pe Hristos ca Judecător în ziua Judecății viitoare. În acea zi, Isus își va aduce aminte de fiecare păcat, când îi va condamna la iazul de foc, cunoscut și sub numele de iad. Și acolo, ei vor experimenta ce înseamnă cu adevărat să fii abandonat de Dumnezeu pentru veșnicie.

Ce vei alege — vrei ca Isus să își amintească de tine cu bunătate, ca Mântuitor al tău, sau vrei ca Isus să-și amintească păcatele tale ca Judecător?