Iadul – Realitea și implicațiile sale – Partea a 2-a

(English Version: “Hell – Its Realities and Implications – Part 2”)

Acesta este al doilea și ultimul articol al seriei „Iadul — realitățile și implicațiile sale”. În prima partea, am discutat 4 realități ale iadului:

1. Iadul este un loc real
2. Iadul este un loc de chin conștient etern
3. Iadul este un loc unde cei mai depravați oameni și oamenii decenți vor fi împreună
4. Iadul este un loc al lipsei de speranță

În lumina acestor realități îngrozitoare, voi prezenta în continuare 4 implicații ce decurg de aici – 3 urmări pentru creștini și o urmare pentru cei care nu sunt creștini.

Implicații pentru creștini.

1. Să MULȚUMIM totdeauna lui DUMNEZEU.

Isus a strigat pe acea cruce: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu de ce M-ai părăsit?” [Matei 27:46]. Și pentru că a fost părăsit, noi, cei care ne-am încrezut prin harul lui Dumnezeu în Isus, nu vom fi părăsiți niciodată. Cu alte cuvinte, Isus, prin suferința Sa, a absorbit toată mânia pe care o merităm. El a gustat moartea [Evrei 2:9] pentru ca noi să nu suferim niciodată ororile iadului – nici măcar o clipă! Nu este de mirare că apostolul Pavel spune în 1 Tesaloniceni 1:10 că „Isus… ne scapă de mânia viitoare”.

Nu ar trebui acest adevăr să ne facă să izbucnim mereu în mulțumiri? Mai avem dreptul să ne plângem atunci când lucrurile nu merg cum vrem noi aici pe pământ? Singura suferință pe care o vom experimenta vreodată – este aici pe pământ – și asta pentru o perioadă scurtă comparativ cu eternitatea. Totuși, compară asta cu bucuriile raiului pentru veșnicie! El ne-a salvat de o eternitate de suferință în iad. Cum am putea să încetăm să-i mulțumim doar pentru că trecem printr-o perioadă temporară de suferință aici pe pământ?

Data viitoare când suntem tentați să mormăim sau chiar să ne descurajăm din cauza încercărilor acestei vieți, să ne oprim și să reflectăm la ororile iadului și la modul în care Isus ne-a salvat, suferind în numele nostru. Atunci vom izbucni în mulțumiri chiar și în mijlocul acelei încercări.

Un misionar din Londra a fost chemat într-o clădire veche unde o doamnă zăcea pe moarte în ultimele stadii ale unei boli. Camera era mică și rece, iar femeia stătea întinsă pe podea. Misionarul a încercat să o ajute pe această doamnă și a întrebat-o dacă își dorește ceva, dar iată care a fost răspunsul ei: „Am tot ce îmi trebuie cu adevărat, Îl am pe Isus Hristos”.

Ei bine, omul nu a uitat-o ​​niciodată și a ieșit de acolo și a scris aceste cuvinte: „În inima orașului Londrei, în mijlocul locuințelor săracilor, au fost rostite aceste cuvinte de aur strălucitor: „Îl am pe Hristos, ce vreau mai mult? ”. Cuvinte spuse de o femeie singuratică care murea pe podeaua unei mansarde reci, fără nici o mângâiere pământească, „Îl am pe Hristos, ce vreau mai mult?” Cineva care i-a auzit a alergat să-i aducă ceva din marele magazin al lumii, dar a fost inutil, ea a murit spunând: „Îl am pe Hristos, ce vreau mai mult?”

O, dragul meu prieten, păcătos ca mine, înălțat sau fiind jos, bogat sau sărac, poți să spui cu mulțumire profundă: „Îl am pe Hristos, ce vreau mai mult?”

2. Trebuie să URMĂRIM SFINȚENIA zi de zi.

Meditând în mod repetat asupra iadului ne va motiva să fugim de păcat și să căutăm sfințenia. În Matei 5:29-30, Isus a spus: „29 Dacă ochiul tău drept te face să te poticnești, scoate-l și aruncă-l. Este mai bine pentru tine să pierzi o parte a corpului tău decât ca tot corpul tău să fie aruncat în iad. 30 Și dacă mâna ta dreaptă te face să cazi în păcat, taie-o și aruncă-o. Este mai bine pentru tine să pierzi o parte a corpului tău decât ca tot corpul tău să meargă în iad.”

În esență, ceea ce spune Isus este următorul lucru: costul ascultării – chiar dacă este un cost mare, nu este deloc atât de mare în comparație cu costul neascultării care duce la iad. Calea cea largă este drumul care duce la distrugere. Pe de altă parte, calea îngustă — drumul tăgăduirii de sine, drumul marcat de suferință, este calea către viața veșnică. Deci, data viitoare când suntem tentați să păcătuim, haideți să reflectăm la realitățile iadului și să ne amintim că nu merită să păcătuim. Urmărirea sfințeniei va da roade — pentru veșnicie!

3. Trebuie să îi CĂUTĂM MEREU PE CEI PIERDUȚI.

Gândindu-ne la realitățile iadului – ce loc groaznic este – ar trebui să ne facă inimile să sângereze în dragoste pentru cei pierduți. Dacă credem [și ar trebui] că iadul este real, etern și că oamenii fără Isus vor merge acolo pentru o eternitate de suferință, atunci nu ar trebui să existe o povară uriașă în inimile noastre să ne rugăm pentru cei pierduți și să le împărtășim Evanghelia? Nu ar trebui ca gândurile noastre să fie mai centrate pe evanghelizare? Nu ar trebui să fim dispuși să investim mai mulți bani pentru ca misiunile să poată fi continuate? De ce trăim cu atâta energie concentrată mai degrabă pe lucruri temporare decât pe probleme eterne?

Bogatul din Luca 16:19-31 a avut o mare dorință de a-și evangheliza membrii vii ai familiei, deoarece a experimentat ororile iadului [Lc 16:27-28]. Nu este nevoie să mergem acolo pentru a înțelege realitățile lui. Primim prin credință ceea ce spune Biblia despre iad. Și această credință ar trebui să ne motiveze să-i rugăm pe cei pierduți să se întoarcă de la păcatele lor și să vină la Hristos. Dumnezeu însuși roagă oamenii prin profeții Săi să se întoarcă la El și să scape astfel de ororile iadului. Iată un exemplu.

Ezechiel 33:11 “Viu sunt Eu, zice Stăpânul Domn, că Eu nu-Mi găsesc plăcerea în moartea celui rău, ci doresc ca el să se întoarcă de la calea lui și să trăiască. Întoarceți-vă! Întoarceți-vă de la căile voastre cele rele! Pentru ce vrei să pieri, Casă a lui Israel?”

La fel, și noi trebuie să-i rugăm pe oameni în numele lui Dumnezeu să se întoarcă de la păcatele lor, să primească o inimă nouă și un spirit nou și, în acest fel, să scape de ororile eterne ale iadului. Nu ne este frică de respingere. Nu ne putem gândi la ego-ul nostru. Trebuie să ne dăm seama de suferința nesfârșită din iad cu care se vor confrunta oamenii pentru că îl resping pe Hristos și această realizare ar trebui să ne motiveze să-i implorăm cu dragoste să vină la Hristos.

Trebuie să fim dispuși să renunțăm la plăcerile noastre și să trăim sacrificându-ne, astfel încât mulți să poată fi atinși de Evanghelie. Sunt multe în joc aici. Isus a plâns pentru cei pierduți în păcate atunci când a intrat în Ierusalim [Luca 19:41] pentru că îi iubea. Și noi trebuie să avem o asemenea dragoste pentru ei — o dragoste care se manifestă prin rugăciune pentru ei și prin predicarea Evangheliei!

Hudson Taylor a trăit în anii 1800 și a fost unul dintre primii misionari în China continentală. Înainte de a pleca în China, a lucrat ca asistent medical. Una dintre primele sale intervenții a fost un bărbat cu cangrenă severă la picior. Acest om era un ateu cu un temperament violent. Când cineva se oferea să-i citească Scriptura, acest bărbat îi ordona cu voce tare să plece. Și când un pastor a fost în vizită, acest om l-a scuipat în față. Treaba lui Hudson era să schimbe bandajele acestui bărbat în fiecare zi. De asemenea, el a început să se roage cu stăruință pentru mântuirea lui. În primele zile nu a împărtășit nimic din Evanghelie, ci s-a concentrat pe schimbarea cu atenție a bandajelor bărbatului. Acest lucru ia ușurat foarte mult durerea, iar bărbatul a fost profund mișcat.

Cu toate acestea, Hudson Taylor era îngrijorat de destinul etern al acestui bărbat. Așa că a doua zi, după ce a schimbat cu grijă bandajele, a făcut ceva diferit. În loc să iasă pe ușă, a îngenuncheat lângă patul bărbatului și i-a împărtășit Evanghelia. El și-a explicat preocuparea pentru sufletul omului, i-a spus despre moartea lui Isus pe cruce și că ar putea fi salvat de păcatele sale. Bărbatul s-a înfuriat, nu a spus nimic și i-a întors spatele lui Hudson. Așa că, Hudson s-a ridicat, și-a adunat echipamentul medical și a plecat.

Acest tipar a continuat pentru câtva timp. În fiecare zi, Hudson i-a schimbat cu grijă bandajele, apoi a îngenuncheat lângă patul bărbatului și a vorbit despre dragostea lui Isus. Și în fiecare zi omul rămânea tăcut – și îi întorcea spatele lui Hudson. După un timp, Hudson Taylor a început să se întrebe  dacă nu cumva făcea mai mult rău decât bine. Dacă cuvintele lui l-au determinat pe bărbat să devină mai împietrit?

Așa că, cu mare tristețe, Hudson Taylor a decis să nu mai vorbească despre Hristos. A doua zi a schimbat din nou bandajele bărbatului. Dar apoi, în loc să îngenuncheze lângă pat, se îndreptă spre uşă pentru a pleca. Înainte de a ieși pe uşă, s-a uitat înapoi la bărbat. Își dădea seama că bărbatul era șocat – pentru că aceasta era prima zi de când Hudson începuse să împărtășească Evanghelia în care nu îngenunchease lângă pat și nu vorbise despre Isus.

Și apoi, în timp ce stătea la ușă, inima lui Hudson Taylor s-a frânt. A început să plângă. S-a întors la pat și a spus: „Prietene, fie că vei auzi sau nu, trebuie să împărtășesc ceea ce am pe inima mea” – și a vorbit cu seriozitate despre Isus, rugându-l din nou pe bărbat să se roage cu el. De data aceasta, bărbatul a răspuns: „dacă va fi o ușurare pentru tine, atunci roagă-te”. Așa că Hudson Taylor s-a pus în genunchi și s-a rugat pentru mântuirea acestui om. Și — Dumnezeu a răspuns. Din acel moment, bărbatul a fost dornic să asculte Evanghelia și, după câteva zile, s-a rugat chiar el, punându-și nădjdea în Hristos.

Concluziile lui  Hudson Taylor.

a. Adesea, în munca mea timpurie în China, când împrejurările m-au făcut aproape fără speranță de succes, m-am gândit la convertirea acestui om și am fost încurajat să perseverez în a rosti Cuvântul, indiferent dacă oamenii vor să audă sau nu.

b. Poate că dacă am simți mai intens pentru sufletele celorlați, rugându-ne cu lacrimi, am ajunge să vedem mai des rezultatele pe care ni le dorim. Uneori se poate ca, în timp ce ne plângem de împietrirea inimii celor cărora le vorbim, duritatea propriilor noastre inimi și propria noastră înțelegere superficială a realității solemne a lucrurilor eterne ar putea fi adevărata cauză a lipsei noastre de succes.

Cu cât reflectăm mai mult la realitățile iadului, cu atât mai mult ar trebui să ne simțim constrânși să proclamăm Evanghelia celor pierduți.

Implicații pentru cei care nu sunt creștini.

Dacă nu ești încă creștin, există o singură implicație: trebuie să fugi de mânia care va veni [Matei 3:7]. Nu este nevoie de mult pentru a intra în iad. Doar continuă să trăiești așa cum ești. Continuă să-L respingi pe Isus. Refuză să te pocăiești de păcatele tale. Fără îndoială vei ajunge în iad.

Prietene, asta vrei cu adevărat? Iadul nu va dispărea doar pentru că tu nu crezi în el. Iadul este un loc adevărat. De aceea, Isus însuși dat această avertizare în Luca 13:3: „Dacă nu vă pocăiți, veți pieri și voi cu toții”. Nu există a doua șansă după această viață. Evrei 9:27 spune: „oamenii sunt sortiți să moară o dată, iar după aceea vine judecata”. Când Isus se va întoarce, El îi va judeca pe toți cei care l-au respins, în timp ce Îi va lua pe ai Lui ca să fie cu El pentru totdeauna. Și în acel moment, va fi prea târziu să te pocăiești. Acum este momentul să iei o decizie.

Dragă prietene, NU îmi face absolut nicio plăcere să spun aceste adevăruri dure. Dar trebuie să auzi aceste cuvinte de avertizare. Așadar, te rog, întoarce-te de la păcatele tale și, vino cu credință la Isus Hristos, încrezându-te în El, singurul care a plătit prețul păcatelor tale și care a înviat. Fii mântuit din iad alergând la Isus astăzi. Gata cu jocurile! Gata cu amânarea! Fără alte scuze! Vino azi la El! Acum este timpul să vă pocăiți de păcatele voastre și să vă puneți credința în Isus. Isus însuși a spus: „A sosit vremea… Împărăția lui Dumnezeu s-a apropiat. Pocăiți-vă și credeți în Evanghelie!” [Marcu 1:15]. El te va accepta — indiferent cât de mult ai păcătuit. El îți va da o inimă nouă dacă vii la El. El va trimite Duhul Sfânt să vină și să trăiască în interiorul tău și să te ajute să trăiești viața creștină. Deci, te rog, nu amâna! Vino!

Permiteți-mi să închei cu aceste cuvinte de avertizare cu privire la ororile iadului. Ele ne-au fost lăsate de un predicator britanic, Charles Spurgeon:

Există un foc adevărat în iad, la fel de adevărat cum ai tu un corp adevărat – un foc exact ca cel pe care îl avem pe acest pământ, cu excepția aceasta; nu te va consuma, deși te va tortura. Ați văzut azbest întins printre cărbuni roșii încinși care nu era consumat. Deci trupul tău va fi pregătit de Dumnezeu în așa fel încât să ardă pentru totdeauna fără să fie consumat. Cu nervii tăiați de o flacără arzătoare, dar niciodată desensibilizați pentru toată furia ei și cu fumul acru al sulfului care mistuie plămânii și sufocă respirația, veți striga după mila morții, dar ea nu va veni niciodată, niciodată.