Locurile întunecate au nevoie de lumini puternice

(English Version: “Dark Places Need Bright Lights”)

O tânără a venit la pastorul ei și i-a mărturisit: “Nu mai pot rezista. Sunt singurul creștin de la locul de muncă. Nu am parte decât de batjocuri și iar batjocuri. Este prea mult ca să mai pot suporta. Îmi voi da demisia.” „Poți să îmi spui, te rog”, a întrebat pastorul, „unde sunt puse luminile?” — Ce legătură are asta cu problema mea? Întrebă ea destul de răspicat. „Vei vedea”, a răspuns pastorul. “Unde sunt puse luminile?” — ”Presupun că în locuri întunecate”, a răspuns ea. ”Exact”, a răspuns pastorul: „Dumnezeu te-a pus într-un loc unde este atât de mult întuneric spiritual și niciun alt creștin care să strălucească peste el”.

Pentru prima dată, acea tânără creștină și-a dat seama de oportunitatea pe care o avea și a realizat că nu voia să renunțe la ceea ce i-a încredințat Dumnezeu, permițând luminii ei să se stingă. Astfel s-a întors la munca ei cu o hotărâre reînnoită de a-și lăsa lumina să strălucească în acel colț întunecat. În cele din urmă, ea a fost mijlocul prin care au fost conduse alte nouă fete la lumina lui Isus Hristos. Toate acestea s-au întâmplat pentru că ea și-a dat seama că a fost plasată în acel loc întunecat pentru a străluci puternic.

La fel ca fata aceasta, cu toții trebuie să realizăm că suntem chemați să fim o lumină strălucitoare în lumea întunecată din jurul nostru. Filipeni 2:14-16 îi descrie pe creștini ca fiind lumini care strălucesc puternic. La fel cum soarele, luna și stelele luminează un univers întunecat, credincioșii ar trebui să aducă lumină în inimile întunecate ale oamenilor din jurul lor.

Când Isus i-a descris pe urmașii săi ca fiind lumina lumii [Matei 5:14], a vrut să spună că suntem reflectori de lumină – nu generatori de lumină. Isus este sursa de unde primim lumina. Isus însuși a spus: „Eu sunt lumina lumii. Cine Mă urmează pe Mine nu va umbla niciodată în întuneric, ci va avea lumina vieții” [Ioan 8:12]. Ca urmași ai lui Isus, trebuie să reflectăm lumina Lui într-o lume întunecată. Suntem ca luna care strălucește într-o noapte întunecată. Deși luna dă lumină, nu are lumină proprie – ea doar reflectă lumina soarelui. La fel suntem și noi – reflectăm lumina Lui.

Cu toate acestea, creștini fiind, adesea nu reușim să ne amintim aceste adevăruri fundamentale. Nu reușim să realizăm că Dumnezeul nostru suveran ne ține într-un anumit loc la un anumit moment, cu scopul principal de a străluci pentru el. Trebuie să ne îndeplinim cu credincioșie rolul dat de Dumnezeu și să nu-l dezamăgim. Filipeni 2:14-16 ne ajută să îndeplinim acest scop glorios.

1. Porunca [14].

„Faceți toate lucrurile fără cârtiri și fără șovăieli”. Așa cum o fereastră lasă lumina soarelui să treacă și să lumineze casa, trebuie să lăsăm lumina lui Hristos să strălucească prin noi. Cu toate acestea, atunci când o fereastră devine întunecată din cauza prafului, poate împiedica lumina să strălucească eficient prin ea. În mod similar, creștinii, permițând păcatului să stăpânească în viața lor, pot împiedica lumina lui Hristos să strălucească prin ei. Și există un păcat anume care îl împiedică pe credincios să strălucească puternic pentru Hristos – păcatul mormăirii și al cârtirii. De aceea porunca spune „Fă totul fără cârtiri și fără șovăieli”. În limba originală, „totul” apare la începutul propoziției, iar cuvântul „a face” este la timpul prezent. Într-o traducere literală, ar spune: „Totul continuă să faci fără să cârtești sau să te cerți”.

Cuvântul „cârtire” se referă la o atitudine de a se plânge, de a mormăi sau de a considera un lucru neplăcut chiar și în mod secret. A-ți exprima nemulțumirea față de o situație care îl dezonorează pe Dumnezeu nu înseamnă a cârti. În schimb, cârtirea este o atitudine care ascunde resentimente împotriva circumstanțelor, a oamenilor și, în cele din urmă, împotriva lui Dumnezeu. Cuvântul „certuri” din acest pasaj, provine dintr-un cuvânt grecesc din care obținem cuvântul englezesc „dialog”. Se referă la raționamentul interior asupra circumstanțelor noastre. Un murmur constant împotriva voinței lui Dumnezeu nu numai că ne împiedică să facem voia lui Dumnezeu dintr-o inimă ascultătoare [Filipeni 2:12-13], dar în cele din urmă ne va conduce să ne certăm și să ne răzvrătim împotriva lui Dumnezeu însuși!

Când Pavel spune: „Nu cârti”, probabil că a avut în minte atitudinea obișnuită de cârtire a israeliților din timpul călătoriei lor în pustie [Ex 14:10-12; 15:23-24, 16:2-3, 17:3; Numeri 14:2]. Moise le-a spus că, în ultimă analiză, cârtirea lor nu a fost împotriva lui sau a celorlalți conducători, ci direct împotriva lui Dumnezeu: „Voi nu cârtiți împotriva noastră, ci împotriva DOMNULUI” [Ex 16:8]. Și care a fost răspunsul lui Dumnezeu la atitudinea lor? Mânie și judecată! Numeri 11:1 spune: „Când i-a auzit, I s-a trezit mânia. Atunci focul Domnului a ars printre ei și a mistuit o parte din împrejurimile taberei”.

Cârtirea nu este un lucru de trecut cu vederea înaintea lui Dumnezeu. Ea îl mânie pe Dumnezeu și aduce judecata lui. De aceea, Pavel îi avertizează pe creștini cu privire la pericolul de a avea o inimă plină de cârtire. ”Să nu cârtiți, așa cum au făcut unii dintre ei, și au fost nimiciți de îngerul Domnului” [1 Cor 10:10].

Cârtirea este un păcat, deoarece se înalță direct împotriva suveranității lui Dumnezeu. Chiar Domnul Isus a ilustrat printr-o pildă [Matei 20:1-16] că atitudinea de cârtire este un păcat împotriva unui Dumnezeu bun și milostiv. În esență, ea spune că Dumnezeu nu ar trebui să-mi permită să trec prin ceea ce trec în prezent. De aceea trebuie să cultivăm o inimă supusă – o inimă care îl recunoaște pe Dumnezeu ca fiind în control și lucrând totul conform voinței Lui, iar noi nu ar trebui să îi opunem rezistență.

2. Motivul [15-16]. 

Pavel continuă dând un motiv pentru credincioși, să facă totul fără să cârtească și fără să se certe, în următoarele două versete, „15 ca să deveniți fără prihană și curați, „fii fără vină ai lui Dumnezeu într-o generație deformată și strâmbă”, strălucind printre ei ca stelele pe cer și 16 ținând ferm Cuvântul Vieții.” Când creștinii fac toate lucrurile fără să cârtească și fără să se certe, își dovedesc caracterul bun de copii ai lui Dumnezeu – care strălucesc în mijlocul unei generații strâmbe și depravate.

Idealul lui Dumnezeu pentru poporul Său este ca în caracter și conduită să nu existe nimic negativ în exterior [„fără vină”] și nimic negativ în interior [„pur”]. Nu ar trebui să existe agende ascunse, motive ascunse, să spună un lucru, dar să aibă în minte altceva etc. Trebuie să aibă o viață completă care să atragă lumea necredincioasă din jurul lor la Hristos. Credincioșii trebuie să-L slăvească pe Dumnezeu lăsând lumina Sa să strălucească în și prin ei, în timp ce ei se țin de cuvântul Lui și îl oferă și altora!

Gânduri de final.

Credincioși fiind, noi spunem cu încredere lumii pierdute din jurul nostru: „Isus este răspunsul pentru fiecare problemă. El este cu mine în orice moment”. Spunem chiar: „Dumnezeul Bibliei este Iehova-Jireh — Cel care se îngrijește de toate lucrurile”. Totuși, dacă credem cu adevărat aceste adevăruri din toată inima, atunci de ce continuăm să păstrăm o atitudine de cârtire: „De ce sunt eu în această poziție? De ce sunt în acest loc? De ce sunt în această slujbă? De ce nu mă îmbogățesc? De ce sunt în această familie? De ce sunt încă singură? De ce sunt căsătorită? De ce sunt în această Biserică? De ce? De ce? De ce?”

Se pare că am îmbrățișat gândirea lumii și tocmai am „acceptat” ca astfel de plângeri să fie parte a vieții noastre „normale”. “Trebuie să mă aerisesc. Dacă nu iau un pic de aer, voi exploda”, spune persoana lumească. Noi, creștini fiind, avem tendința de a ne „creștiniza” plângerea spunând: „Din moment ce Dumnezeu este Tatăl meu, pot spune orice vreau să spun. Mă pot exprima liber”. Dacă aceasta este atitudinea noastră, trebuie să ne întoarcem și să citim din nou Numeri 11:1 și 1 Corinteni 10:10!

În timp ce unii s-ar putea să nu se plângă în exterior pentru că nu este lucrul „creștin” de făcut, ei continuă să fie plini de împotrivire în interior lor în fața circumstanțelor vieții lor. Acest lucru este la fel de rău – pentru că, la Dumnezeu, contează nu doar ceea ce spunem – ci și ceea ce gândim!

Unui băiețel i s-a spus în mod repetat de tatăl său să se așeze. În cele din urmă, tatăl a avertizat cu privire la pedeapsa fizică dacă băiatul nu se supune. Băiatul s-a așezat. Cu toate acestea, el a spus: „Eu stau jos în exterior, dar în interior stau în picioare”.

Nu trebuie să fim ca acel băiețel când vine vorba de a ne supune voinței lui Dumnezeu. Ascultarea noastră de voia lui Dumnezeu în fiecare etapă a vieții noastre zilnice trebuie să fie voluntară și din toată inima. Și asta poate decurge numai dintr-o inimă care i-a fost supusă în întregime.

Credincioșii trebuie să-și amintească, de asemenea, că atunci când ne plângem, nu suntem cu nimic mai diferiți de necredincioșii care sunt animați de un spirit cârtitor. Cum putem străluci dacă continuăm să cârtim? Amintiți-vă, cârtirea și strălucirea nu pot merge împreună! Cârtirea trebuie să dispară pentru ca strălucirea să înceapă. Nu se poate să cârtim și, în același timp, să slăvim pe Hristos și să-i atragem pe alții la El.

Așadar, să învățăm să cultivăm o inimă care arată ascultare față de această poruncă: „Fiți mulțumitori în orice împrejurare, căci aceasta este voia lui Dumnezeu pentru voi în Hristos Isus” [1 Tesaloniceni 5:18]. Când combinăm Filipeni 2:14 [„Fă totul fără să cârtiri și fără certuri”] și 1 Tesaloniceni 5:18, vedem că Dumnezeu le cere copiilor Săi să aibă această atitudine: În toate împrejurările, nu te plânge, ci fii recunoscător!

Poate că lumina noastră nu strălucește puternic pentru că avem o atitudine de nemulțumire care ne caracterizează viața. Nu vă puteți imagina un far plângându-se pentru că este așezat singur pe un țărm singuratic. Dacă ar putea vorbi, s-ar mângâia și ar spune: „Sunt aici pentru a oferi lumină, astfel încât navele care se luptă cu întunericul, cu uragane și furtuni să poată ajunge în siguranță în port”. În mod similar, tu și cu mine nu trebuie să ne certăm sau să ne plângem de circumstanțele vieții noastre, ci, fiind copii ai Lui, să ne supunem cu bucurie voinței Sale în orice moment. Suntem chemați să fim lumini ale Evangheliei, astfel încât sufletele tulburate să poată găsi pace și odihnă prin Domnul Isus. Să nu dezamăgim încrederea Lui în noi. Tu și cu mine suntem lumini – mici sau mari. Unii dintre noi sunt ca niște chibrituri, iar alții sunt ca niște torțe. Cu toate acestea, amintiți-vă, chibriturile aprind torțele. Poate că nu toți suntem torțe, dar cu siguranță toți putem fi niște chibrituri. Dumnezeul nostru poate să îi folosească chiar și pe cei mai slabi dintre copiii săi pentru a-și îndeplini voia.

Există o poveste despre un  pasager al unei nave care traversa Atlanticul. Acesta stătea culcat în patul său, în timpul unei furtuni, având rău de mare. Deodată a auzit un stigăt al unui marinar de afară „Om peste bord!”. Problema era că în întunericul nopții, omul din apă nu putea fi văzut. Pasagerul bolnav, neputând să ajute, s-a rugat: „Doamne, ajută-l pe bietul om. Nu pot să fac nimic”. Apoi s-a gândit că măcar ar putea să-și pună felinarul lângă fereastra camerei, nesigur fiind că ar face vreo diferență.

Ulterior, bărbatul care se scufunda a fost salvat. Și a doua zi, în timp ce le-a povestit oamenilor despre experiența sa, el a spus: „Mă scufundam în întuneric pentru ultima oară când cineva a pus o lumină într-un  geam. Mi-a luminat mâna și un marinar dintr-o barcă de salvare, m-a prins de mână și m-a tras în barcă.”

Dragii mei frați de credință, puțin este mult dacă Dumnezeu este în el. Slăbiciunea nu este o scuză pentru a nu depune toată puterea pe care o avem. Cine poate spune cum îl va folosi Dumnezeu? Dacă suntem dispuși să strălucim, el ne va folosi pentru a ajuta sufletele să scape de pericolele păcatului. Da, nu este întotdeauna ușor să străluciți pentru Hristos într-o lume întunecată; cu toate acestea, Dumnezeu ne-a încredințat cele mai bune vești posibile din întreaga lume – vești de care fiecare ființă umană are nevoie disperată: Vestea bună despre iertarea păcatelor prin credința în Domnul Isus Hristos!

Ce privilegiu este să străluciți pentru Isus! Ce bucurie să fii folosit de el! Amintiți-vă, totuși, strălucirea este întotdeauna rezultatul arderii. Ceara lumânării dispare pe măsură ce dă lumină. Durata de viață a unui bec se reduce pe măsură ce continuă să furnizeze lumină. Cu alte cuvinte, există un aspect sacrificial în viața creștină. Dacă dorim să fim folosiți de Dumnezeu, trebuie să fim dispuși să renunțăm la păcatul nostru, la agendele personale, la finanțe, la timp etc. Mulți creștini nu strălucesc pentru că nu au înțeles acest principiu de bază și nenegociabil despre viața creștină — Fără ardere, nu există strălucire!

Totuși, creștini fiind, am putea noi să ezităm când ni se cere să renunțăm – dacă este nevoie, chiar și la viața noastră pentru Isus, care nu a ezitat să-și dea viața pe cruce pentru păcatele noastre? Nu! Un astfel de gând nici măcar nu poate fi discutat! Trebuie să spunem întotdeauna: „Doamne Isuse, meriți totul. Te rog, ia-mă și folosește-mă acolo unde sunt în acest moment. Te rog să mă conduci și să mă ghidezi la fiecare pas. Vreau să trăiesc pentru tine și să las lumina ta să strălucească în mine – aici și acum!”