Beatitudinile – Partea a 3-a – Binecuvântați sunt cei ce plâng

(English Version: “The Beatitudes – Blessed Are Those Who Mourn”)

Acest articol este al treilea din seria de postări despre Beatitudini – o secțiune cuprinsă în versetele din Matei 5:3-12. În această secțiune, Domnul Isus descrie 8 atitudini care ar trebui să fie prezente în viața tuturor celor care pretind că îl urmează pe El. În această postare, ne vom uita la a doua atitudine, descrisă în Matei 5:4, „Fericiți cei ce plâng, căci vor fi mângâiați”.

*******************

Un afiș publicitar pus de un bar pe un panou de autostradă care este în drumul meu spre serviciu are aceste cuvinte: „Happy hour la fiecare oră!” Această afirmație surprinde cu adevărat esența a ceea ce urmăresc oamenii din întreaga lume. În mod repetat, ni se spune că viața înseamnă să ne distrăm. Eu cu ce ma aleg? Asta mă va face fericit? Ian Duguid surprinde în mod adecvat mentalitatea predominantă a lumii prin aceste cuvinte: „Cei mai mulți oameni ar fi mai mult decât mulțumiți să aibă acest epitaf scris pe mormânt: A avut o viață fericită” [Hero of Heroes: Seeing Christ in the Beatitudes].

Cu toate acestea, Isus face această afirmație în Matei 5:4: „Fericiți cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiați”. Total contracultural! Urmașii lui Isus mărșăluiesc pe un alt ritm de tobă. După cum spune pe bună dreptate Don Carson: „Lumii nu-i plac cei îndurerați; cei ce plâng sunt pături umede”. Cu toate acestea, Isus spune că numai cei îndurerați cunosc binecuvântarea lui Dumnezeu. Numai ei primesc aprobarea sau favoarea lui Dumnezeu.

De la început, permiteți-mi să vă asigur că acest lucru NU înseamnă că creștinii nu ar trebui niciodată să râdă sau să fie bucuroși. Multe versete chiar ne poruncesc să fim bucuroși [Fil 4:4; 1 Tes 5:16]. Cheia este să înțelegem că nici măcar bucuria pe care o trăim nu trebuie să fie despărțită de o starea de a fi îndurerați.

Cuvântul „a plânge” sau „a jeli” pe care Isus îl folosește aici este cel mai puternic cuvânt din limba greacă pentru a descrie durerea intensă – durere izvorâtă din adâncul inimii. De exemplu, acest cuvânt a fost folosit pentru a descrie starea mizerabilă a ucenicilor la moartea lui murit Isus [Marcu 16:10]. Iar Isus, alegând să folosească acest cuvânt, ne învață că nu putem înmuia sensul său.

De asemenea, este folosit timpul prezent, dând astfel sensul de acțiune continuă „Fericiți cei care plâng continuu”. Deci, este clar că Isus ne cheamă la un stil de viață caracterizat de plâns. Dar ce fel de jelire descrie El aici? Înainte de a răspunde la această întrebare, să vedem ce NU este descris aici.

Ce nu este jelirea/plânsul.

Acest plâns nu face referire la tristețea pricinuită de moartea unei persoane iubite sau de necazul unei persoane care nu obține ceea ce își dorește [de exemplu, 2 Sam 13:2; 1 Împărați 21:4]. Nici nu se referă la durerea resimțită atunci când viața devine grea din cauza diferitelor provocări ale vieții de zi cu zi. Și, în sfârșit, nu se referă la a avea o față lipsită de expresie și lipsită de bucurie.

Vedeți, atât credincioșii, cât și necredincioșii experimentează tistețe de felul celor menționate mai sus. Cu toate acestea, plânsul pe care îl descrie Isus în Beatitudini este o atitudine specifică doar credincioșilor — doar discipolii Săi credincioși o pot manifesta.

Ce este acest plâns/întristare.

Întristarea pe care Isus o descrie aici este pentru păcat. Doar credincioșii pot manifesta o astfel de atitudine ca stil de viață. Așa cum prima beatitudine, „Fericiți cei săraci cu duhul” [Matei 5:3], se referă mai degrabă la sărăcia spirituală decât la sărăcia materială. Întristarea pe care Isus o descrie aici este o întristare spirituală – plângerea din inimă a păcatului – o jelire intensă!

Putem observa că a fi sărac în duh, starea vizată de prima beatitudine, descrie latura intelectuală a raportării noastre la păcat. Iar întristarea, din cea de-a doua beatitudine, descrie latura emoțională a raportării noastre la păcat. Amândouă merg împreună. Când o persoană devine convinsă de păcat și își dă seama că este falimentară din punct de vedere spiritual [adică, sărăcia spirituală], există și remuşcări pentru aceasta [adică, întristarea pentru păcat]. „Păcatul trebuie să aibă mereu lacrimi”, spunea un puritan. Întristarea pentru păcat nu ar trebui să fie prezentă doar la convertire, ci ar trebui să fie prezentă continuu, deoarece păcătuim în mod constant.

Cuvintele din Iacov 4:9 susțin, de asemenea, acest adevăr: „Simțiți-vă ticăloșia, tânguiți-vă și plângeți. Râsul vostru să se prefacă în tânguire, și bucuria în întristare”. Interesant, cuvântul „tânguire” din acest verset este același cuvânt grecesc pe care îl folosește Isus în Matei 5:4. Iar contextul imediat al lui Iacov face, de asemenea, clar că întristarea aceasta este de natură spirituală – tânguire pentru păcat.

Dar, în 2 Corinteni 7:10, Biblia descrie două feluri de jale sau întristare datorate păcatului – una este o întristare dumnezeiască, iar celălaltă este o jelire lumească: „Întristarea după inima lui Dumnezeu aduce pocăință, care duce la mântuire și nu lasă regrete, dar întristarea lumească aduce moartea.” Tânguirea [sau întristarea] dumnezeiască este centrată pe Dumnezeu și împinge pe cel ce o manifestă, înapoi la Dumnezeu prin pocăință de păcat. Întristarea lumească este centrată pe sine și nu conduce înapoi la Dumnezeu.

Exemplul clasic ar fi cel al lui Petru și Iuda. Amândoi au plâns pentru că L-au trădat pe Isus. Întristarea lui Petru l-a dus înapoi la Hristos — mâhnire centrată pe Dumnezeu. Plânsul lui Iuda nu l-a împins la Hristos pentru că era un plâns egocentrist și lumesc! În această fericire, Isus cheamă la o întristare centrată pe Dumnezeu – una care ne va împinge prin pocăință, înapoi la Dumnezeu și înapoi la Hristos pentru mângâiere!

Superficialitatea plânsului nostru.

Din păcate, plânsul multor așa-zis creștini seamănă cu plânsul lumesc. Adesea, plânsul lor se învârte în jurul neîmplinirii dorințelor proprii, în a nu fi popular, a nu fi promovat în carieră etc. Să ne gândim o clipă.

Când a fost ultima dată când ne-am întristat de mândria noastră, de egoismul nostru, de lupta nostră pentru o poziție mai înaltă, de încercările noastre subtile de a câștiga laude de la alții, de cuvintele noastre tăioase pentru alții? Când a fost ultima dată când am simțit o durere intensă pentru că l-am întristat pe un Dumnezeu sfânt încălcându-i poruncile? Când a fost ultima dată când am vărsat lacrimi pentru păcatele noastre?

Un tânăr neclintit l-a întrebat pe un predicator: „Tu spui că oamenii nemântuiți poartă greutatea păcatelor lor. Nu simt nimic. Cât de greu este păcatul? 10 kile? 100 de kile?”. Predicatorul a răspuns întrebându-l pe tânăr: „Dacă ai așeza o greutate de patru sute de kile pe un cadavru, ar simți încărcătura?” Tânărul a răspuns: „Nu ar simți nimic pentru că este mort”.

Predicatorul a concluzionat: „În același fel, este mort cu adevărat și acel spirit care nu simte nicio încărcătură a păcatului sau este indiferent la povara lui și neclintit cu privire la prezența lui”.

Pe de altă parte, credincioșii sunt cei care nu mai sunt morți spiritual. Ei au fost însuflețiți de Duhul [Efeseni 2:4-5]. Sunt născuți din nou. Și o dovadă clară a nașterii din nou este faptul că simt povara păcatului! Acolo unde nu există sentimentul greutății păcatului, unde nu există întristare, întrebarea legitimă care trebuie pusă este aceasta: „A avut loc cu adevărat nașterea din nou?”.

Adesea, ne convingem că, din moment ce suntem mântuiți prin har, nu trebuie să plângem pentru păcatele noastre. Ne mărturisim păcatele, revendicăm iertarea pe care o oferă Isus și mergem mai departe. Vrem doar să trecem repede peste asta. Sau, în unele cazuri, nu vrem să renunțăm la păcatele noastre. Vrem să ne mai ținem de ele încă un pic. Deci, nu ne plângem păcatul. Pentru că daca ne-am întrista din cauza lui, ar trebui să renunțăm! Și atunci când plângem, adesea plângem pentru acele păcate care și-au pierdut atractia pentru noi!

Dar Isus spune clar că cei care sunt ucenicii Lui se întristează profund pentru toate păcatele lor. Chiar și cel mai mic păcat îi deranjează! Ei strigă după eliberare de el. Nu este un strigăt de disperare fără speranță, cu siguranță, ci un strigăt intens pe care Duhul Sfânt care locuiește înăuntru nostru îl provoacă – care nu numai că se întristează pentru o faptă păcătoasă, ci dorește și eliberarea.

John Stott afirmă pe bună dreptate: „Unii creștini par să-și imagineze că, mai ales dacă sunt plini de Duhul, ei trebuie să poarte un rânjet perpetuu pe față și să fie continuu deasupra situației și plini de aere. Cât de nebiblic poate deveni cineva în acest fel?!” Potrivit Bibliei, autorul are dreptate pentru că acest tip de atitudine uşuratică faţă de păcat nu este ceea ce vedem în paginile Scripturii ca fiind răspunsul oamenilor evlavioşi.

David a fost un om care a arătat un răspuns plin de durere când a păcătuit. Observați cuvintele lui: „Vinovația mea m-a copleșit ca o povară prea grea pentru a o purta” [Psalmi 38:4]. „Îmi mărturisesc nelegiuirea, sunt tulburat de păcatul meu” (Psalmi 38:18). „Căci îmi cunosc fărădelegile și păcatul meu este mereu înaintea mea” (Psalmi 51:3). Lumea ar spune: “David, ce atitudine negativă. Asta nu este rețeta fericirii!” Cu toate acestea, Dumnezeu îl declară un om evlavios – un om după inima Sa [Fapte 13:22]. Deci, vezi tu, plângerea păcatului este în concordanță cu evlavia.

Plânsul pentru păcatele altora.

Acum Biblia nu numai că îi cheamă pe credincioși să plângă pentru păcatele lor, ci îi cheamă și să plângă pentru păcatele altora. Biserica din Corint care, în mândria ei, a tolerat imoralitatea sexuală, este mustrată de Pavel pentru eșecul lor de a plânge păcatele altora: „N-ar fi trebuit mai degrabă să plângeți?” [1 Corinteni 5:1-2].

Vedeți, lumea fie condamnă, fie scuză păcatele altora. Dar trebuie, în primul rând, să ne întristăm pentru păcatele altora. Acesta a fost modelul lăsat credincioșilor așa cum se vede în Scripturi [vezi Psalmul 119:136; Ieremia 13:17; Filipeni 3:18].

Chiar și Isus, Cel care a rostit această fericire, a plâns păcatele altora. Luca 19:41 spune: „Când s-a apropiat de Ierusalim și a văzut cetatea, a plâns pentru ea”. A plâns pentru orașul ai cărei locuitori aveau să comită marele păcat de a-L ucide în doar câteva zile! Nu e de mirare că Biblia îl descrie pe Isus ca pe un om al durerilor [sau al suferinței] [Isaia 53:3]. Un om al durerilor în sensul că păcatele altora îl îndurerau. El a jelit intens pentru păcatele altora – nu pentru ale Lui, pentru că El „n-a săvârșit niciun păcat” [1 Petru 2:22].

În lumina acestui fapt, cum putem noi, adepții lui, să nu fim afectați de păcatele oamenilor din jurul nostru, inclusiv de păcatele fraților noștri de credință? Cum putem să ne trăim viețile doar râzând când vedem păcatul răspândit în jurul nostru?

Mulți au fost amăgiți să creadă că viața creștină este tot zâmbete. Da, Dumnezeu „ne oferă din belșug totul pentru a ne bucura” [1 Tim 6:17]. Și Solomon spune că „o inimă veselă este un leac bun” [Prov 17:22]. Dar este viața doar pentru a ne bucura de lucrurile bune? Este oare totul despre a evita orice tristețe? Suntem noi chemați să ne distrăm până în punctul în care am reuși să ne amorțim simțurile față de orice durere? Fiind sinceri cu noi înșine, oare nu suntem vinovați de supradozaj cu plăcerile acestei vieți?

Este o prostie și este periculos din punct de vedere spiritual să trăiești un astfel de stil de viață. Să auzim cuvintele înțelepte ale lui Solomon, care ne avertizează împotriva urmăririi nebune a unui stil de viață dominat de plăceri: „Mai bine să mergi într-o casă de doliu decât să mergi într-o casă de ospăț, căci moartea este destinul tuturor; cei vii ar trebui să ia la inimă acest lucru. Întristarea este mai bună decât râsul, pentru că o față tristă este bună pentru inimă. Inima celor înțelepți este în casa întristării, dar inima nebunilor este în casa plăcerii” [Ecc. 7:2-4].

Solomon spune, urmăriți întristarea. Isus spune, urmăriți întristarea. Acestea sunt cuvinte directe menite să ne scuture din pânza de înșelăciune pe care am țesut-o peste inimile noastre. Lucrurile pentru care plângem și lucrurile pentru care râdem dezvăluie adevărata stare a inimii noastre. Și dacă suntem sinceri cu noi înșine, nu suntem oare vinovați că râdem de lucrurile pentru care ar trebui să plângem și plângem pentru lucrurile de care ar trebui să râdem?

Cuvintele lui Isus sunt clare: Dumnezeu îi binecuvântează numai pe cei care plâng continuu pentru păcatele lor și ale altora. Dumnezeu este mulțumit doar de acești oameni.

Promisiunea mângâierii.

Și care este răsplata unei atitudini de întristare? Mângâiera! Uitați-vă la ultima parte din Matei 5:4, „Ei vor fi mângâiați”. Ei și numai ei vor fi mângâiați – în această viață prezentă și în toată plinătatea în viitor, când Isus se va întoarce pentru a-și întemeia împărăția, când Dumnezeu ne va șterge toate lacrimile. Aceasta este promisiunea lui Isus.

Cuvântul „mângâiat” provine din cuvântul familiar „parakaleo”, un cuvânt care înseamnă cineva care vine alături pentru a mângâia, încuraja și întări. Dumnezeu este numit „Dumnezeul oricărei mângâieri” [2 Corinteni 1:3]. Isus este numit Mângâietor [1 Ioan 2:1], deși același cuvânt este tradus și ca Avocat. Duhul Sfânt este numit și Mângâietorul, Încurajatorul sau Întăritorul [Ioan 14:16].

Tatăl și Fiul, prin mijlocirea Duhului Sfânt, ne oferă mângâiere și încurajare atunci când plângem pentru păcat – în mod direct prin citirea noastră personală a Scripturilor, prin ascultarea unei predici și, de asemenea, prin părtășia altor credincioși.

David avea atâta încredere că Dumnezeu va mângâia inimile îndurerate, lucru care l-a determinat să spună: „Domnul este aproape de cei cu inima zdrobită și mântuiește pe cei duhul zdrobit” – Psalmul 34:18 [vezi și Psalmul 51:17]! Când plângem pentru păcat și le ducem la Hristos în adevărată pocăință, Duhul Sfânt ne asigură că păcatele noastre sunt iertate. 1 Ioan 1:9 spune: „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios și drept și ne va ierta păcatele și ne va curăți de orice nelegiuire”.

Deci, există mângâiere care aduce bucurie și fericire în această viață și cea mai deplină experiență a acestei mângâieri va fi pentru totdeauna în Împărăția care vine. Apocalipsa 21:4 spune că în viitor, Dumnezeu „va șterge orice lacrimă din ochii lor. Nu va mai fi nici moarte, nici jale, nici plâns, nici durere, căci lucrurile vechi au trecut”. Da, acesta este într-adevăr viitorul care îi așteaptă pe toți cei care urmăresc un stil de viață care plânge pentru păcat – aici și acum!

Dar dacă preferați să continuați să râdeți în viața de acum și să evitați această stare de întristare, iată cuvintele lui Isus din Luca 6:25: „Vai de voi, care râdeți acum, căci veți plânge și vă veți tângui”. Urmează o inversare. Plângi acum pentru păcat – mângâiere pentru totdeauna. Continuă să râzi acum de păcat — și vei plânge continuu pentru totdeauna! Cred că Isus este foarte serios. Cuvintele lui aici nu sunt doar pentru informarea noastră. Sunt pentru transformarea noastră. Trebuie să facem ca obiectivul nostru să fie urmărirea acestui tip de întristare.

Dar, cum facem lucrul acesta? Cum urmărim un stil de viață de întristare pentru păcatele noastre și ale celorlalți? Am două sugestii sub forma a două cuvinte care pot fi de ajutor: Reflectează și Fugi.

1. Reflectează.

Trebuie să ne facem timp în mod regulat pentru a reflecta asupra condiției noastre spirituale. În acele momente, trebuie să ne punem întrebări serioase precum acestea:

De ce mă gândesc adesea la gânduri păcătoase? De ce reacţionez prost când nu primesc ceea ce îmi doresc? De ce răspund cu furie când cineva mă provoacă? De ce sunt gelos când alții prosperă? De ce mi-am urmărit propria plăcere păcătoasă în loc să fug de ea? De ce îi judec pe alții cu o atitudine atât de îndreptățită? De ce mă compar în mod constant cu ceilalți? De ce nu mă mulțumesc cu ceea ce mi-a dat Dumnezeu și de ce mă plâng atât de mult? De ce merg în locuri unde nu ar trebui să merg și privesc la lucruri pe care nu ar trebui să le privesc? De ce îmi folosesc gura ca să-i rănesc pe alții?

Trebuie să ne punem în tribună și să ne interogăm. Trebuie să ne ocupăm de aceste probleme cu o inimă sinceră. Trebuie să-I cerem lui Dumnezeu să ne cerceteze inimile [Psalmul 139:23-24] și să scoată la lumină acele păcate de care s-ar putea să nu fim conștienți.

Așadar, să ne luăm timp să reflectăm la toate păcatele pe care Duhul Sfânt ni le aduce în atenție. Greutatea păcatelor noastre va produce o convingere autentică. Atunci vom începe să ne plângem păcatele – tocmai acele păcate pentru care Iisus a fost scuipat, pentru care biciurile i-au sfâșiat spatele, pentru care i-au fost bătute cuie în mâini și picioare și pentru care spinii i-au fost înfipți în frunte.

Vom ști atunci ce înseamnă să strigi cu adevărat: „Ce păcătos groaznic sunt! Nu doar că păcătuiesc, dar nici măcar nu răspund păcatului așa cum ar trebui. Pocăința mea este atât de superficială.”

Și când ajungem la acest punct, iată sugestia # 2.

2. Fugi.

Scopul reflecției este să alergi la Hristos pentru mângâiere. Să alergi în brațele Lui deschise –brațe care nu vor refuza niciodată un păcătos îndurerat și pocăit. Nu trebuie să continuăm să ne tăvălim în mizerie. Putem să-i spunem că am păcătuit și să-i cerem să ne curețe. Și fără ezitare, plin de compasiune, Isus nu numai că va acorda iertarea, ci va oferi și pace și mângâiere sufletelor noastre tulburate.

Un tânăr de facultate s-a dus la spălătoria căminului cu hainele sale murdare strânse într-un hanorac vechi. Dar era atât de stânjenit de cât de murdare îi erau hainele, încât nu a deschis niciodată pachetul. Pur și simplu l-a împins într-o mașină de spălat și, când mașina s-a oprit, a împins grămada într-un uscător și, în cele din urmă, a dus pachetul încă nedeschis înapoi în camera lui. A descoperit, desigur, că hainele s-au udat și apoi s-au uscat, dar nu au fost curățate.

Dumnezeu spune: „Nu-ți ține păcatele într-un mănunchi crezând că sunt în siguranță. Vreau să fac o curățare temeinică în viața ta – între toate rufele murdare ale vieții tale”.

Să nu uităm niciodată „sângele lui Isus, Fiul lui Dumnezeu, ne curăță de orice păcat” [1 Ioan 1:7]. Deci, reflectă și fugi. Acestea sunt cele două lucruri pe care recomand să le practicăm cu toții în fiecare zi dacă vrem să trăim viața de zi cu zi așa cum ne învață această beatitudine.

Și ca să nu cădem pradă disperării, Isus a trăit această beatitudine în întregime în locul nostru. Deci, să nu cădem în capcana de a ne gândi că ar trebui să manifestăm perfect această atitudine de întristare pentru a obține acceptarea lui Dumnezeu sau pentru a rămâne acceptați de Dumnezeu. În schimb, să ne uităm la Hristos, modelul nostru, în timp ce alergăm această cursă – în timp ce Duhul Sfânt lucrează din interior pentru a ne face mai asemănători cu Isus [2 Corinteni 3:18].

Trecutul este trecut. Astăzi este o nouă zi. Putem începe din nou prin a crede și a acționa după acest mare adevăr: Fericiți cu adevărat cei care plâng… pentru propriile păcate și pentru păcatele altora… pentru că ei, și numai ei, vor fi mângâiați!